Acordul de la Paris explicat: obiective și mecanisme

Acordul de la Paris este tratatul internațional prin care aproape toate statele lumii s-au angajat să limiteze încălzirea globală mult sub 2 °C față de nivelul preindustrial și să depună eforturi pentru a o opri la 1,5 °C. A fost adoptat pe 12 decembrie 2015, la a 21-a conferință a părților la Convenția-cadru a ONU privind schimbările climatice (COP21), și a intrat în vigoare pe 4 noiembrie 2016.

Spre deosebire de acordurile anterioare, Parisul nu impune fiecărei țări o anumită reducere a emisiilor. Fiecare stat își stabilește singur contribuția, dar se obligă să o raporteze transparent și să o crească la fiecare cinci ani. Mai jos găsești obiectivele, mecanismele, punctele forte și limitele acordului, plus legătura cu politicile Uniunii Europene și ale României.

Ce este Acordul de la Paris

Acordul de la Paris este un tratat internațional cu valoare juridică, încheiat în cadrul Convenției-cadru a Națiunilor Unite asupra schimbărilor climatice (UNFCCC). Statele care l-au ratificat se numesc „părți”, iar întâlnirea lor anuală este cunoscută sub numele de COP (Conferința Părților).

Câteva repere de bază:

• adoptat: 12 decembrie 2015, la Paris;
• deschis spre semnare: 22 aprilie 2016, la sediul ONU din New York;
• intrat în vigoare: 4 noiembrie 2016, după ce a fost ratificat de cel puțin 55 de părți care reprezentau cel puțin 55% din emisiile globale;
• participare: practic toate statele lumii, inclusiv Uniunea Europeană ca entitate distinctă.

Acordul trebuie înțeles pe fondul științific explicat în Schimbările climatice explicate: cauze, efecte și soluții: fără reducerea emisiilor nete la zero, temperatura continuă să crească.

Contextul: de la Convenția-cadru la Kyoto și Paris

Acordul de la Paris este rezultatul a peste două decenii de negocieri, în care modelul inițial, cu ținte impuse doar țărilor dezvoltate, și-a arătat limitele. Pe scurt:

1. 1992: este adoptată Convenția-cadru a ONU privind schimbările climatice, la Summitul Pământului de la Rio de Janeiro; ea stabilește obiectivul general de a stabiliza concentrațiile de gaze cu efect de seră.
2. 1997: Protocolul de la Kyoto fixează ținte obligatorii de reducere, dar doar pentru țările industrializate.
3. 2009: conferința de la Copenhaga nu reușește să obțină un nou tratat global.
4. 2015: Acordul de la Paris introduce un model în care toate statele participă, cu contribuții stabilite național.

Cele trei obiective principale

Articolul 2 al acordului stabilește trei obiective, care se completează: temperatura, adaptarea și finanțele. Cel mai cunoscut este primul, dar celelalte două sunt la fel de importante pentru țările vulnerabile.

1. Temperatura: menținerea creșterii temperaturii medii globale mult sub 2 °C față de nivelul preindustrial și eforturi pentru limitarea ei la 1,5 °C.
2. Adaptarea: creșterea capacității de adaptare la efectele negative ale schimbărilor climatice și a rezilienței.
3. Finanțele: orientarea fluxurilor financiare spre o dezvoltare cu emisii reduse și rezistentă la climă.

Pentru a atinge primul obiectiv, statele urmăresc ca emisiile globale să atingă vârful cât mai curând și să ajungă, în a doua jumătate a secolului, la un echilibru între emisii și absorbții, adică la ceea ce se numește zero emisii nete.

Ce înseamnă 1,5 °C și „zero emisii nete”

Diferența dintre 1,5 °C și 2 °C înseamnă mai puține valuri de căldură extremă, mai puțină secetă și un risc mai mic de pierdere a unor ecosisteme. Conform evaluărilor IPCC, pentru a limita încălzirea la 1,5 °C, emisiile globale de gaze cu efect de seră ar trebui să scadă cu aproximativ 43% până în 2030 față de 2019, iar emisiile nete de CO2 să ajungă la zero în jurul anului 2050.

Zero emisii nete nu înseamnă zero emisii absolute, ci că emisiile rămase sunt compensate de absorbții: păduri, soluri, tehnologii de captare. Mecanismul fizic prin care gazele acumulate încălzesc planeta este explicat în Efectul de seră: cum funcționează, pe înțelesul tuturor.

Contribuțiile naționale: inima acordului

Fiecare stat depune o contribuție determinată la nivel național (NDC, din engleză „nationally determined contribution”), adică planul său de reducere a emisiilor și de adaptare. Statul alege ținta, anul de referință și măsurile.

Regulile esențiale:

• contribuțiile se depun și se actualizează la fiecare cinci ani;
• fiecare contribuție nouă trebuie să fie mai ambițioasă decât cea anterioară, principiu numit progresie;
• țările dezvoltate ar trebui să aibă ținte de reducere pentru întreaga economie;
• țările în curs de dezvoltare sunt încurajate să treacă treptat la astfel de ținte;
• contribuțiile sunt publice și pot fi consultate într-un registru al ONU.

Important: Obligația juridică a statelor este să pregătească, să comunice și să urmărească aplicarea contribuțiilor. Atingerea efectivă a țintei nu este sancționată de un tribunal internațional; presiunea vine din transparență, din comparația cu alte state și din politica internă.

Mecanismul de creștere a ambiției: bilanțul global

Acordul are încorporat un ciclu de evaluare, gândit pentru a închide treptat decalajul dintre ce promit statele și ce este necesar. Ciclul se numește, informal, „mecanismul de clichet”, pentru că ambiția ar trebui să meargă doar în sus.

Pașii ciclului:

1. statele își depun contribuțiile;
2. raportează periodic progresul, după reguli comune;
3. la fiecare cinci ani are loc un bilanț global (global stocktake), care evaluează progresul colectiv față de obiectivele acordului;
4. pe baza bilanțului, statele își pregătesc următoarele contribuții, mai ambițioase.

Primul bilanț global s-a încheiat în 2023 și a constatat că lumea nu este pe traiectoria necesară pentru 1,5 °C. Evaluările ONU privind „decalajul de emisii” arată că politicile actuale ar duce la o încălzire de ordinul a 2,5–3 °C până la sfârșitul secolului, peste ținta acordului.

Transparența și raportarea

Pentru ca angajamentele să fie credibile, acordul a creat un cadru consolidat de transparență, cu reguli comune de raportare pentru toate statele. Fiecare parte trebuie să prezinte periodic:

• un inventar național al emisiilor de gaze cu efect de seră, după metodologiile IPCC;
• informații despre progresul în aplicarea contribuției naționale;
• informații despre efectele schimbărilor climatice și măsurile de adaptare;
• pentru țările dezvoltate, informații despre sprijinul financiar acordat.

Rapoartele trec printr-o analiză tehnică făcută de experți și printr-o examinare multilaterală, în care celelalte state pot pune întrebări. Există și un comitet de conformare, cu rol facilitator, nu punitiv.

Piețele de carbon: articolul 6

Articolul 6 permite statelor să coopereze voluntar pentru a-și atinge contribuțiile, inclusiv prin transferul de reduceri de emisii. Regulile lui detaliate au fost finalizate la câțiva ani după adoptarea acordului.

Aceleași întrebări de calitate apar și la compensările voluntare pe care le pot cumpăra persoanele fizice, subiect discutat în Amprenta de carbon personală: cum o estimezi și o reduci.

Adaptarea, pierderile și daunele, finanțarea

Acordul recunoaște că o parte din efectele schimbărilor climatice nu mai pot fi evitate și că țările cele mai vulnerabile au nevoie de sprijin. Trei capitole tratează aceste aspecte:

• adaptarea (articolul 7): un obiectiv global de adaptare și planuri naționale de adaptare;
• pierderile și daunele (articolul 8): recunoașterea pagubelor provocate de fenomene extreme și de schimbări lente, cum ar fi creșterea nivelului mării;
• finanțarea (articolul 9): țările dezvoltate furnizează resurse financiare pentru a ajuta țările în curs de dezvoltare, iar alte state sunt încurajate să contribuie voluntar.

Exemple concrete de adaptare la nivel de locuință sunt prezentate în Valurile de căldură: cum îți adaptezi locuința la canicule.

Uniunea Europeană și România în cadrul acordului

Uniunea Europeană și statele membre au o contribuție comună la Acordul de la Paris, iar România își îndeplinește partea prin legislația europeană și prin planurile naționale. Elementele principale:

1. Legea europeană a climei: reducerea emisiilor nete cu cel puțin 55% până în 2030 față de 1990 și neutralitate climatică până în 2050.
2. Schema de comercializare a certificatelor de emisii (EU ETS): centralele electrice, industria grea și aviația plătesc pentru fiecare tonă de CO2 emisă, iar numărul de certificate scade în timp.
3. Ținte naționale pentru celelalte sectoare (clădiri, transport rutier, agricultură, deșeuri), împărțite între statele membre.
4. Planul Național Integrat în domeniul Energiei și Schimbărilor Climatice (PNIESC), documentul prin care România își stabilește direcțiile pentru energie regenerabilă, eficiență energetică și reducerea emisiilor.

Tranziția energetică pe care o presupun aceste ținte este explicată, pe surse de energie, în Energia regenerabilă și cea fosilă: comparație pe înțeles. Pentru locuințe, politicile se traduc prin cerințe mai stricte pentru clădirile noi, programe de renovare și documente ca certificatul de performanță energetică, iar ghidul practic de pornire este Eficiența energetică acasă: ghid complet pe înțelesul tuturor.

Sfat: Textul oficial al acordului, în mai multe limbi, și contribuțiile naționale ale tuturor statelor sunt publicate pe site-ul Convenției-cadru a ONU (UNFCCC). Politicile europene și naționale se actualizează periodic, așa că verifică întotdeauna versiunea în vigoare la sursele oficiale.

Limitele și criticile acordului

Acordul de la Paris este considerat un succes diplomatic, dar are limite clare, recunoscute chiar de susținătorii lui. Principalele critici:

• ținte nesancționabile: un stat care nu-și atinge contribuția nu primește penalități;
• decalaj de ambiție: suma contribuțiilor actuale nu este suficientă pentru 1,5 °C și nici pentru 2 °C;
• posibilitatea retragerii: un stat se poate retrage, cu notificare și cu un termen de un an, iar acest lucru s-a întâmplat deja în practică;
• finanțare insuficientă pentru țările vulnerabile, comparativ cu nevoile estimate;
• sectoare acoperite incomplet, cum ar fi transportul aerian și maritim internațional, tratate prin organizații separate.

Pe de altă parte, acordul a creat un cadru comun, a făcut emisiile tuturor statelor vizibile și a transmis piețelor un semnal clar privind direcția economiei. Argumentele des întâlnite împotriva politicilor climatice sunt analizate în Miturile despre schimbările climatice: ce spune știința.

Esențialul despre acord

Acordul de la Paris este cadrul global al politicilor climatice: limitarea încălzirii mult sub 2 °C și, pe cât posibil, la 1,5 °C, prin contribuții naționale revizuite la fiecare cinci ani, raportare transparentă și un bilanț global periodic. Forța lui vine din participarea universală și din ciclul de creștere a ambiției, iar slăbiciunea din lipsa sancțiunilor și din decalajul dintre promisiuni și nevoi.

De reținut:

• adoptat în 2015, în vigoare din 2016, cu participare aproape universală;
• fiecare stat își stabilește singur contribuția, dar trebuie să o crească la cinci ani;
• bilanțul global evaluează progresul colectiv la fiecare cinci ani;
• pentru 1,5 °C, emisiile nete de CO2 trebuie să ajungă la zero în jurul anului 2050;
• România aplică acordul prin legislația UE și prin planul național pentru energie și climă.